Văzul este cel mai complex dintre simţurile noastre. Creierul foloseşte pentru vedere o parte mult mai mare decât pentru celelalte simţuri. Ochii sunt globi de consistenţă tare, cu diametru de circa 2,5 cm plini cu lichid.
Priviţi cu atenţie schema ochiului uman din imagine, încercând să identificaţi elementele componente descrise mai jos:
Structura ochiului uman și funcțiile componentelor sale
Sclerotica este partea albă (numită şi albul ochiului). Ea este ca o manta dură care păstrează forma sferică a ochiului şi-l protejează.
Corneea este o membrană transparentă, situată în partea anterioară a ochiului, de forma unei calote sferice care protejează ochiul de corpurile străine.
În spatele corneei se află o zonă lichidă numită umoarea apoasă.
La circa 4 mm de cornee se găsește cristalinul constituit dintr-o substanță transparentă de forma unei lentile biconvexe. Cristalinul formează o imagine reală, răsturnată şi mai mică decât obiectul pe care îl privim. Cristalinul este susținut de mușchii ciliari care, prin contracții pot modifica raza de curbură a fețelor cristalinului, implicit distanța focală a acestuia.
În fața cristalinului se află irisul, diafragmă colorată (diferit la fiecare persoană) în culori precum verde, albastru, căprui. Irisul reglează cantitatea de lumină ce intră în interiorul ochiului. Irisul este perforat în centru de un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. In lumină puternică irisul micşorează pupila, astfel încât în ochi să nu intre prea multă lumină, care ar putea dăuna celulelor-senzor din interior. In lumină slabă irisul măreşte pupila pentru a lăsa să intre mai multă lumină.
În spatele cristalinului, ochiul este umplut cu o substanţă transparentă, gelatinoasă, numită umoare sticloasă (vitroasă).
Retina este o membrană subţire ce acoperă doar partea din spate a globului ocular, fiind formată din celule sensibile la lumină numite conuri și bastonașe. Aceste celule conțin o substanță chimică care se descompune în prezența luminii, substanțele rezultate acționând asupra nervului optic, transformând energia luminoasă în energie electrică. Semnalele electrice sunt transmise prin intermediul nervului optic creierului, care le analizează. Creierul uman este capabil să analizeze circa 30 imagini pe secundă.
Pentru ca un obiect să fie văzut clar, imaginea trebuie să se formeze exact pe retină.
Pentru a vedea obiecte situate la distanţe diferite, ochiul se reglează singur schimbându-şi forma cristalinului, prin acțiunea mușchilor ciliari. Dacă obiectul este situat la depărtare, mușchii ciliari sunt relaxați iar distanța focală a cristalinului crește. Când se privește un obiect apropiat, mușchii ciliari se contractă, cristalinul se bombează, distanţa focală se micșorează. Modificarea distanței focale pentru a crea imaginea pe retină se numește acomodare.
Care sunt distanţele între care putem observa clar imaginile obiectelor? Punctul proximum (P.P.) este cea mai mică distanţă la care putem aşeza un obiect pentru a obţine imagini clare pe retină. Pentru un ochi normal, punctul proximum se află la 25cm de ochi. Punctul remotum (P.R.) este cea mai îndepărtată distanţă la care putem aşeza un obiect pentru a obţine imagini clare pe retină, cu ochiul pe deplin relaxat. Pentru un ochi normal, punctul remotum se află la infinit (adică la distanţe de 20m).
